Pleșu, despre tipurile de proști din spațiul public: Prostul solemn e personajul planetar

Prostul solemn e personajul planetar, prostul vesel e convins că-i de neînlocuit, prostul volubil vorbește peste toți și toate, iar prostul harnic și mămos distruge tot cu zâmbetul pe buze.

Corupția generalizată este motivul precarității noastre politice, economice și instituționalizate. Pentru orice problemă, fiecare dintre noi dăm vina pe corupție. Nu este greșit să spunem că avem de suferit din cauza corupției ori că aceasta este problema noastră principală, numai că, din prea multă utilizare, afirmațiile în acest sens și-au pierdut relevanța. Le spui sau le auzi și treci mai departe. Astfel, printr-o perfidă confuzie între ”banalitate” și ”normalitate”, o tentativă de a corecta lucrurile este amânată.

De la o vreme, remarcă Andrei Pleșu, lucrurile au deveni ceva mai nuanțate, căci nu mai vorbim doar despre corupție, ci și despre incompetență. De data aceasta, în cazul nepricepuților ajunși în posturi de decizie, mobilul psihologic al derapajului nu e lăcomia, ci vanitatea.

”Incompetentul speră ori să păcălească lumea, ori să „se descurce” cumva, aşa încît să nu i se clatine soclul”, scrie Pleșu pentru Adevărul.

Acesta mai remarcă faptul că, deși este foarte prezentă pe scena publică, foarte puțin se vorbește despre prostie.

”În general, hoţul ştie că e hoţ, iar incompetentul ştie, pînă la un punct, că e incompetent. Cînd începe să creadă că e competent, trece în categoria smintiţilor sau a proştilor. Prostul însă, spre deosebire de insul corupt sau de cel incompetent, nu ştie că e prost. Ba din contra: se crede foarte deştept, foarte abil, mereu capabil să-i prostească pe ceilalţi (care, de fapt, sunt socotiţi, din plecare, proşti)”, explică Andrei Pleșu.

El și împarte proștii în patru categorii.

Astfel, prostul solemn, un personaj planetar, are o mină acră și e convins că țara are noroc să-l aibă, crede că are mereu dreptate și răspunsuri la toate întrebările, face glume la care nu râde nimeni, are discursuri, care nu sunt discursuri, ci adevărate proclamații, iar faptele lui sunt deja istorie, mimica și gestica lui fiind ”o anticipare a statuii”. ”E un personaj planetar, galactic, rudă spirituală a tuturor marilor lideri ai lumii, pe care îi tutuie ostenativ, ca pe nişte colegi de şpriţuri subversive”.

La rândul său, prostul vesel e ”<răutăcios>, ca o cameristă în absenţa stăpînei, e meşter în replici zglobii, care să arate concetăţenilor cît e de neînfricat”. El are convingerea fermă că e de neînvins și de neînlocuit, dar trăiește din obrăznicii și când e prins reclamă conspirații dușmănoase și interpretări nedrepte.

Al treilea tip de prost e prostul volubil, care se remarcă prin debit la dezbaterile televizate, vorbește peste toți colegii de emisiune, peste moderator și peste tema dezbătută. Nu doar politicienii ilustrează acest model, ci și analiști, care au o retorică torențială, dau de pământ cu cine au chef, dar ei înșiși nu au de raportat nicio ispravă concretă.

Prostul harnic şi mămos. Prostia cea mai dăunătoare e, de departe, prostia hiper-activă. Cel lovit de o asemenea „virtute” e ubicuu, mereu ofensiv, treaz, la datorie. Afişează, de regulă, un portret de slujitor devotat cauzei şi reuşeşte să distrugă tot ce atinge, cu un zîmbet blînd, grijuliu, de mătuşică protectoare şi neînţeleasă. Sub chipul său gospodăresc şi umed, se ascunde, de obicei, o încăpăţînare zoologică şi o loialitate ostăşească faţă de şefii săi”, mai explică Andrei Pleșu.

Acesta mai precizează în articol că orice om mai trece, din când în când, prin crize de prostie și că doar omul foarte prost crede că nu a fost prost niciodată. ”Dar eşti scuzabil dacă îţi iei, la timp, distanţă faţă de derapajele proprii şi, mai ales, dacă nu te agăţi ţanţoş, pe viaţă dacă se poate, de beregata, oricum şubrezită, a instituţiilor naţionale…”

A.C.Deac/ b1tv

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*