Cremă pentru riduri cu caviar de lux Moselle, Curzio Malaparte - Kaputt


Prinţul Eugenio de Suedia se opri în mijlocul încăperii. Printre stejarii din Oakhill şi printre pinii din parcul Valdemarsudden, de dincolo de braţul de mare ce pătrunde în uscat hugo boss anti-imbatranire la Nybroplan, în inima Stockholmului, răzbătea cu vântul un tânguit trist şi plin de dragoste.

Nu era chemarea melancolică a sirenelor de pe navele care urcau dinspre mare către port, nici ţipătul înceţoşat al pescăruşilor, era o voce feminină, dispersată şi plină de durere. Ne-am apropiat de ferestrele mari care dădeau Cremă pentru riduri cu caviar de lux Moselle parc, sprijinindu-ne fruntea de geamurile uşor aburite, de ceaţa albastră ce venea dinspre mare. Pe cărarea care urmărea muchia colinei coborau săltând trei cai albi, urmaţi de o copilă îmbrăcată în galben; traversară o poartă, coborâră până la o plajă îngustă, plină de cutere, de canoe, de bărci pescăreşti vopsite în roşu şi verde.

Era o zi limpede de septembrie, de o delicateţe aproape primăvăratică. Toamna înroşise deja bătrânii arbori din Oakhill. Prin braţul de mare, deasupra căruia se ridică promontoriul pe care este construită vila Valdemarsudden, reşedinţa prinţului Eugenio, fratele regelui Gustav al V-lea al Suediei, treceau vapoare mari şi cenuşii, cu imense drapele suedeze, cu o cruce galbenă pe un fond azuriu, pictate pe laturi.

Stoluri de pescăruşi lansau tânguiri răguşite, asemănătoare cu plânsetul unui copil. Mai jos, în lungul cheiurilor din Nybroplan şi din Strandvăgen, se legănau vaporaşe albe cu nume încântătoare de localităţi şi insule, făcând legătura între Stockholm şi arhipelag. În spatele arsenalului se ridica un nor de fum albastru, pe care zborul unui pescăruş îl întretăia din când în când, asemeni unui fulger alb.

  • Crema antirid contur ochi gerovital pareri
  • Achromin Evaluarea cremei de albire: 4.
  • Однако Никки была ужасно перепугана, Бенджи получил опасную рану, в довершение всего у Эпонины начались схватки.

Vântul aducea sunetul micilor orchestre din Belmannsro şi din Hasselbacken, strigătele mulţimii de marinari, soldaţi, fetişcane, copii adunaţi în jurul acrobaţilor, scamatorilor şi cântăreţilor ambulanţi, ce-şi petrec toată ziua în faţa porţilor palatului Skansen.

Prinţul Eugenio urmărea caii cu o privire atentă şi afectuoasă, mijindu-şi ochii cu pleoapele lui străbătute de vinişoare verzi. Văzut aşa, din profil, în bătaia luminii obosite a apusului de soare, chipul său rozaliu buzele un pic umflate, pofticioase, cu mustăţile albe ce confereau o eleganţă aproape copilăroasă, nasul acvilin, fruntea înaltă, încoronată de cârlionţi argintii, ciufuliţi că ai unui copil abia trezit din somn oferea privirii mele tăietura de medalie a unui Bernadotte. Din toată familia regală a Suediei, cel care semăna cel mai mult cu mareşalul lui Napoleon, fondatorul dinastiei suedeze, era prinţul Eugenio; profilul său limpede, ascuţit, aproape aspru, se găsea în contradicţie cu privirea lui blândă, cu eleganţa delicată a felului său de a vorbi, de a surâde, de a-şi mişca frumoasele mâini albe, tipice pentru un Bernadotte, cu degete palide şi subţiri.

Fusesem cu câteva zile înainte într-un magazin din Stockholm ca să văd goblenurile pe care, în lungile seri de iarnă din Palatul Regal, proiectat de Tessin, şi în nopţile albe de vară din castelul Drottningholm, regele Gustav al V-lea, în mijlocul familiei şi al celor mai apropiaţi demnitari ai Curţii, le cosea cu o eleganţă, o delicateţe a desenului şi a lucrului care aminteau de vechea artă veneţiană, flamandă, franceză. Prinţul Eugenio nu cosea — el era pictor.

În felul său de a se îmbrăca se revela acea manieră liberă şi dezinvoltă a Montmartreului, de acum cincizeci de ani, pe când prinţul Eugenio şi Montmartre erau încă tineri. Era îmbrăcat cu o jachetă greoaie din harris tweed de culoarea tutunului, cu o croială demodată, încheiată până la gât.

Peste cămaşa de un albastru palid, cu dunguliţe albe, puţin decolorate, aşeza umbra de un albastru mai dens a unei cravate croşetate, răsucită uneori ca o şuviţă de păr. În lumina trandafirie şi ireală a apusului de soare, cei trei cai albi, urmaţi de fetiţa în galben, erau trişti şi nemaipomenit de frumoşi.

Intraţi în apă până la genunchi, îşi legănau capul, fluturându-şi coama în lungul gâtului arcuit şi nechezau. Era apusul soarelui. De câteva luni de zile nu mai văzusem soarele apunând. După lunga vară din Nord, după nesfârşita zi de vară continuă, fără răsărituri şi fără apusuri, cerul începea, Creme anti-îmbătrânire pe termen de valabilitate sfârşit, să se prelingă peste păduri, peste mare, peste acoperişurile oraşului, ceva ca o umbră poate era numai reflexul unei umbre, umbra unei umbre căpăta consistenţă înspre răsărit.

Noaptea se năştea Cremă pentru riduri cu caviar de lux Moselle, o noapte afectuoasă şi delicată, iar înspre apus cerul ardea peste păduri, peste lacuri, scorojindu-se în flacăra asfinţitului ca o frunză de stejar în jarul mocnit al toamnei. Printre arborii parcului, în fundalul acelui palid şi inconsistent peisaj nordic, copiile Gânditorului lui Rodin şi a Victoriei de la Samotrace, cioplite într-o marmură prea albă, aduceau aminte într-un mod neaşteptat şi evident de gustul parizian al unui fin de siècle decadent şi parnasian, care căpăta la Valdemarsudden ceva arbitrar, înşelător.

Până şi în sala uriaşă, unde noi ne găseam cu frunţile lipite de geamurile de cristal ale ferestrelor largi — era camera în care prinţul Eugenio studia şi lucra —, până şi acolo stăruia ecoul lânced şi dezacordat al estetismului parizian de prin aniipe când prinţul Eugenio avea un atelier la Paris locuia în rue de Monceau, sub numele de Monsieur Oscarson şi era elevul lui Puvis de Chavannes şi al lui Bonnat.

Scapă de liniile de expresie de sub ochi pereţi se aflau câteva din pânzele sale de tinereţe, peisaje din Ile de France, de pe Sena, din Vallee de Chevreuse, din Normandia, portrete ale unor modele cu pletele răsfirate pe spatele gol, tablouri de Zorn şi de Josephson.

Ramuri de stejar, cu frunze purpurii străbătute de vinişoare de aur, se răsfrângeau din amfore de porţelan de Marienberg, din vase de Rorstrand, pictate de Isaac Griinevald în maniera lui Matisse. O sobă mare din majolică albă, cu un relief reprezentând două săgeţi încrucişate, peste care se găsea o coroană nobiliară închisă, ocupa un colţ al încăperii. Într-un vas de cristal de Orrefors înflorea o frumoasă mimoză, pe care prinţul Eugenio o adusese cu sine dintr-o grădină din sudul Franţei.

Am închis ochii pentru o clipă: era chiar mireasma din Provence, parfumul Avignonului, din Nâmes şi Arles, iar eu îl inspirăm; parfumul Mediteranei, al Italiei, Cremă pentru riduri cu caviar de lux Moselle din Capri.

Prinţul Eugenio surâdea, cu ochi întredeschişi. Ca în fiecare an, Axei Munthe îşi petrecuse vara la castelul Drottningholm, era oaspetele regelui, plecase în Italia doar de câteva zile. Mi-a părut rău că nu l-am întâlnit la Stockholm. În urmă cu cinci sau şase luni, la Capri, în ajunul plecării mele în Finlanda, am urcat până la Torre di Materita, ca să-l salut pe Munthe, iar el urmă să-mi dea câteva scrisori pentru Sven Heddin, pentru Ernst Manker şi alţi câţiva prieteni de-ai săi din Stockholm.

Axei Munthe mă aştepta sub pinii şi cireşii din Materita: l-am găsit acolo, în picioare, drept, uscat, ţeapăn, înfăşurat în mantaua lui verde, cu Cremă pentru riduri cu caviar de lux Moselle pălărioară trasă peste părul zbârlit, cu ochi vioi şi răutăcioşi ascunşi în spatele unor ochelari negri, care îi dădeau acel aer misterios şi neliniştitor pe care îl au orbii.

Munthe ţinea în lesă un câine-lup şi, cu toate că animalul părea paşnic, numai ce mă văzu apropiindu-mă printre arbori, începu să-mi strige să nu mă apropii prea mult. Stai aşa! Axei Munthe, dacă e în toane bune, se distrează improvizând scene maliţioase, ca să se amuze pe seama prietenilor.

Cremă de îngrijire a pielii anti-îmbătrânire shiseido

Şi poate că ziua aceea era prima zi senină după câteva 1 Pasajele în limbi străine au fost reproduse în original, ele fiind un mijloc de caracterizare a personajelor n. Petrecuse o toamnă tristă, pradă capriciilor sale negre, melancoliei sale ciudate, închis zile în şir în turnul său cojit şi ros ca un os vechi de colţii ascuţiţi ai vântului ce suflă dinspre Ischia şi de cei ai vântului dinspre nord care aduce până la Capri mirosul acru al sulfului din Vezuviu, închis cu cheia în celula lui falsă, umedă din pricina apei de mare, printre tablourile sale vechi şi false, printre statuile sale greceşti la fel de false, printre madonele sale din Quattrocento, sculptate în lemnul vreunei mobile Louis XV.

În acea zi, Munthe părea calm, la un moment dat s-a apucat să-ini vorbească despre păsările din Capri. În fiecare seară, către apusul soarelui, iese din turnul lui şi se îndreaptă cu paşi înceţi şi grijulii către arborii din parc, cu mantaua lui verde pe umeri, cu pălărioara trasă peste părul zburlit, cu ochii ascunşi criolipoliza brate spatele ochelarilor negri, merge până într-un loc unde arborii mai rari fac o poiană cu iarbă; acolo se opreşte şi drept, slab, lemnos, asemeni unui buştean cojit şi bătut de soare, de frig, de furtuni, cu un zâmbet fericit ascuns în bărbuţa lui de faun, aşteaptă; păsările zboară pe deasupra lui în rotocoale, ciripind, i se aşază pe umeri, pe braţe, pe pălărie, îl ciugulesc de nas, de buze, de urechi.

Munthe rămâne nemişcat, drept, vorbind cu prietenii săi în dulcele dialect din Capri, până ce soarele apune, scufundându-se în marea albastră şi verde, iar păsările îşi iau zborul către cuibul lor, deodată, cu un tril înalt în semn de salut. Cette canaille de Munthe, spuse prinţul Eugenio, iar vocea sa era caldă, tremura puţin.

pliuri sub ochi

Ne-am plimbat câtva timp prin parc, pe sub pinii umflaţi de briză, apoi Axei Munthe m-a condus în cea mai înaltă cămăruţă a turnului său. Mai demult trebuie să fi fost un soi de hambar, însă acum el îşi făcuse acolo dormitorul pentru zilele de singurătate neagră, când se încuia singur, ca într-o celulă Cremă pentru riduri cu caviar de lux Moselle puşcărie, înfundându-şi urechile cu vată, ca să nu mai audă voce omenească.

Se aşeză pe un scaun de bucătărie, cu un baston gros între genunchi, cu lesa câinelui răsucită la încheietura mâinii. Cu botul pe labe, câinele mă privea fix, cu o privire limpede şi tristă. Axei Munthe ridică fruntea, o umbră neaşteptată se aşezase pe ea. Îmi spuse că nu putea dormi, că războiul îi omorâse somnul; petrecea nopţile într-o veghe neliniştită, ascultând geamătul vântului printre arbori, glasul îndepărtat al mării.

Şi dintr-odată m-a întrebat dacă într-adevăr nemţii sunt chiar atât de cruzi. Sunt bolnavi de frică. Sunt un popor bolnav, un krankes Volk. Dar nu pentru că s-ar teme de moarte — niciun german, bărbat, femeie, bătrân, copil, nu se teme de moarte. Şi nici măcar nu se tem să sufere.

Într-un anume sens, s-ar putea spune că le place durerea. În schimb, se tem de orice-i viu, de tot ce-i viu în afara lor, se tem şi de orice este altfel decât ei. Răul de care suferă e ceva misterios. Cel mai mult se tem de fiinţele slabe, neajutorate, de bolnavi, femei sau copii.

Le e frică de bătrâni. Frica lor mi-a trezit întotdeauna o mare milă. Dacă Europa ar avea milă de ei, poate germanii s-ar vindeca de suferinţa lor îngrozitoare. I-am văzut râzând, mâncând, dormind la umbra cadavrelor ce se legănau în crengile copacilor.

Îşi coborâse pleoapele. Nu reuşeam să-i văd ochii. Apoi m-a întrebat dacă este adevărat că nemţii omorau şi păsările. N-au vreme să se ocupe şi de păsări, abia le ajunge timpul să se ocupe de oameni.

Masacrează evrei, muncitori, ţărani, incendiază oraşe şi sate cu o furie sălbatică, însă nu ucid păsările. Ah, ce păsărele frumoase sunt în Rusia! Mai frumoase, poate, chiar şi decât cele din Capri. Acolo, în Ucraina, sunt păsări fără număr.

Curzio Malaparte - Kaputt

Zboară cu miile ciripind printre frunzele de salcâm, se aşază uşurel pe ramurile argintii ale mestecenilor, pe spicele de grâu, pe genele de aur ale florii-soarelui, ca să ciugulească seminţe din ochii lor negri, imenşi. Cântă fără încetare, însoţind glasul tunului, ţăcănitul mitralierei, în vuietul înalt al avioanelor, deasupra nesfârşitei câmpii ucrainene. Se aşază pe umerii soldaţilor, pe şaua, pe coama cailor, pe afeturile tunurilor, pe ţeava puştilor, pe turelele Panzer-elor, pe bocancii morţilor.

Nu le e frică imită eficient ridurile morţi. Sunt păsări mici, iuţi, vesele, unele cenuşii, altele roşii, altele galbene.

Unele au doar pieptul roşcat sau albastru, altele doar gâtul, altele doar coada. Unele sunt albe cu gâtul azuriu şi am văzut câteva foarte, mici şi foarte înţepate, albe pe de-a-ntregul, imaculate. Dimineaţa în zori încep să cânte uşurel în grâu, iar nemţii îşi ridică fruntea din somnul lor trist, ca să asculte cântecul acela fericit. Zboară cu miile deasupra câmpurilor de bătaie ale Nistrului, Niprului, ale Donului, ciripind libere şi bucuroase şi nu le e frică de război, nu se tem de Hitler, de SS, de Gestapo, nu se opresc pe rămu- rele, ca să privească măcelul, se avântă în azur cântând, privesc de sus armatele în marşul lor din câmpia nesfârşită.

Chiar aşa, sunt chiar frumoase păsările Ucrainei. Axei Munthe îşi ridică privirea, îşi scoase ochelarii negri, mă privi cu ochii săi vii şi ironici şi surâse: — Bine măcar că nemţii nu omoară păsărelele, zise, sunt de-a dreptul fericit că nu le omoară.

Dintr-odată, dinspre mare veni un lung şi răzbătător nechezat; prinţul Eugenio se zgribuli, se înfăşură în pelerină lui de lână cenuşie, pe care o lăsase pe speteaza unui fotoliu. Am ieşit în parc. Începuse să se facă frig, cerul avea înspre răsărit o culoare de argint vechi. Moartea înceată a zilei, revenirea nopţii, după nesfârşita zi de vară, îmi dădeau un sentiment de pace şi de linişte.

Mi se părea că războiul se sfârşise, că Europa ar fi încă vie, the glory that was, the grandeur that was etc. Îmi petrecusem vara în Laponia, pe frontul de la Petsamo şi Liza, în imensele păduri de la Inari, în tundră moartă, lunară, a Arcticii, luminată de un soare nemilos, fără apusuri; acum cele dintâi umbre de toamnă îmi restituiau căldura, odihna, sentimentul unei vieţi normale, ferită de continuă prezenţă a morţii.

Mă gândeam la umbra nopţii ca la o pătură de lână. Aerul avea o căldură, o mireasmă de femeie. Ajunsesem la Stockholm abia de câteva zile, după o lungă spitalizare într-o clinică din Helsinki şi regăseam în Suedia acea plăcere de a trăi care fusese odată farmecul Europei. După atâtea luni de singurătate sălbatică în Nordul extrem, trăită printre laponi, vânători de urşi, crescători de reni, pescari de somoni, imaginile, pe care aproape că le uitasem, ale unei vieţi paşnice, creatoare, pe care le aveam în faţa ochilor pe străzile Stockholmului, îmi dădeau o senzaţie de beţie, de rătăcire chiar.

Femeile, înainte de toate, cu acea graţie atletică şi elegantă a luminoaselor şi transparentelor femei suedeze, cu ochii sinilii, cu plete de aur vechi, leonard guarente gene anti-imbatranire surâsul pur, cu sâni mici, ridicaţi, aşezaţi pe piept ca două medalii atletice, ca două medalii comemorative pentru aniversarea a optzeci şi cinci de ani de la naşterea regelui Gustav al V-lea, femeile acestea îmi redădeau sentimentul de pudoare a vieţii.

  1. Curzio Malaparte - Kaputt | PDF
  2. 10 cele mai bune creme de albire a feței - Ateromul
  3. Сейчас решается более серьезный вопрос, чем игра, - произнесла миссис Встав из-за ближайшего столика, Элли Попросила Большого Блока не допустить срыва игры.
  4. Crema de fata spf 30

Umbra apusului de soare dădea delicateţii feminine ceva secret, ceva misterios. Pe străzile inundate de o lumină albăstruie, sub cerul de mătase palidă, prin aerul Cremă pentru riduri cu caviar de lux Moselle de reflexele albe ale faţadelor de clădiri, femeile treceau asemeni unor comete de aur albastru.

10 cele mai bune creme de albire a feței

Surâsul lor era timid, privirea extatică şi inocentă. Perechile îmbrăţişate pe băncile din Humle Garden, pe sub copacii umeziţi peste noapte, îmi păreau a fi replici perfecte ale perechii îmbrăţişate din Festlig scen de Josephson. Cei zece câini mărunţei ai Roşitei Serrano urcau şi coborau scara lătrând, vocea Roşitei creştea răguşită şi dulce în acordurile chitarei, iar eu priveam în jos, către piaţa unde rătăceau spectrele albastre pe care Strindberg le întâlnea pe scări, întorcându- se acasă în zori, sau le surprindea aşezate în hol ori întinse pe patul său, ori stând la fereastră, palide, pe fondul cerului palid, Cremă pentru riduri cu caviar de lux Moselle semne trecătorilor invizibili.

Dincolo de susurul fântânii care se găsea în mijlocul pieţei Karlaplan, se auzea foşnetul frunzelor în briza uşoară care venea dinspre mare odată cu dimineaţa.

Ne aflam în templul neoclasic care se ridică în capătul parcului, acolo unde stânca stă să se prăbuşească în mare, priveam albele coloane dorice ce se profilau pe fondul albastru-închis al peisajului de toamnă.

Încet, încet ceva amar se năştea în mine, era ca o tristă părere de rău: cuvinte aspre îmi umblau pe buze şi mă străduiam în zadar să le opresc. Aşa, aproape fără să-mi dau seama, am început să istorisesc despre prizonierii naşi care, orbiţi şi abrutizaţi de foame, mâncau cadavrele camarazilor lor, în lagărul de la Smolensk, sub privirile impasibile ale ofiţerilor şi soldaţilor germani.

Îmi era groază şi ruşine de cuvintele mele, aş fi vrut să cer iertare prinţului Eugenio din pricina acelei cruzimi; prinţul Eugenio tăcea, înfăşurat în pelerină sa cenuşie, cu bărbia în piept. Dintr- odată ridică fruntea, îşi mişcă buzele ca pentru a spune ceva, însă nu scoase un cuvânt, iar eu citeam în privirea lui un reproş dureros. În ochii lui, pe frunte, aş fi vrut să citesc aceeaşi rece cruzime care era zugrăvită pe faţa Obergruppenfiihrer-ului Dietrich, pe când îi povesteam despre prizonierii sovietici care mâncau cadavrele camarazilor lor în lagărul de la Smolensk.

Dietrich a început să râdă. ÎI întâlnisem pe Obergruppenfuhrer-ul Dietrich, sângerosul Dietrich, pe când era comandant al gărzii personale a lui Hitler, în vila Ambasadei Italiei, pe malurile lacului Wannsee, lângă Berlin; cu siguranţă am fost atras de chipul său palid, de ochii incredibil de reci, de urechile enorme, de gura lui mică de peşte. Dietrich s-a pus pe râs: — Haben sie Ihnen geschmeckt? Şi mâncau cu poftă?

Râdea lungindu-şi gura lui mică de peşte cu cerul gurii rozaliu, arătându-şi dinţii deşi şi ascuţiţi, ca de peşte.

crema de fata 30 antirid

Dar prinţul Eugenio ridică ochii, fixându-mă cu Cremă pentru riduri cu caviar de lux Moselle privire plină de un reproş dureros. O mască de o profundă suferinţă îi acoperea chipul, înţelegea că sufăr, mă fixa în tăcere, cu o milă afectuoasă.

Simţeam că dacă mi-ar fi vorbit, dacă mi-ar fi adresat măcar un cuvânt, aş fi izbucnit în plâns. Dar prinţul Eugenio mă privea în tăcere, cuvintele nemiloase îmi pluteau pe buze: mi-am dat seama că povesteam de fapt despre ziua în care m-am deplasat pe frontul Leningradului.

Pădurea era aspră şi nepătrunsă, strălucirea orbitoare a zăpezii se reflecta în trunchiul copacilor cu un uşor ton albastru, maşina aluneca pe drumul îngheţat cu un foşnet dulce, iar Schultz spunea: — Holderlin, în Pădurea Neagră, plutea printre arbori ca o pasăre mare, iar eu tăceam, privind în adâncul pădurii înspăimântătoare din jurul nostru, ascultând fâsâitul roţilor pe drumul acoperit de gheaţă.

Iar Schultz recita versuri din Holderlin: Pe pajiştile Neckar-ului, pe Rin, mă gândesc că nu-i loc mai bun pe lume să stai.

Dar eu în Caucaz aş vrea să merg. Şi declamă: Dar eu în Caucaz aş vrea să merg. Exclamă Schultz. În acel moment, în vreme ce pădurea era mai deasă şi mai adâncă, iar un drum se încrucişa cu al nostru, am văzut ieşind pe neaşteptate din ceaţă, chiar acolo, în faţa noastră, la încrucişarea celor două drumuri, un soldat afundat până la brâu: stătea în picioare, nemişcat, cu braţul drept întins, ca pentru a ne arăta direcţia.

imagini produse de îngrijire a pielii anti îmbătrânire

Când am trecut prin faţa soldatului, Schultz îşi duse mâna la cozoroc, salutându-l şi mulţumindu-i parcă. Apoi spuse: — Iată încă unul care ar merge de bunăvoie în Caucaz şi izbucni în râs, lăsându-se pe spate în scaun. După o altă bucată de drum, la o altă încrucişare de drumuri, un alt soldat se văzu în depărtare, afundat şi el până la brâu în zăpadă, cu braţul drept întins. Schultz se răsuci pentru a mă privi: — Nu-i niciun pericol, spuse, să moară de frig şi râdea.

Atunci l-am întrebat de ce crede că nenorociţii ăia de soldaţi n-or să îngheţe. Şi râdea bătându-mă pe spate cu palma. Şi odată maşina oprită, se aplecă spre mine surâzând: — Doriţi să-i priviţi de-aproape?

Aţi putea să-i întrebaţi dacă le este frig. Am coborât din maşină, ne-am apropiat de soldat — stătea în picioare acolo, nemişcat, cu braţul drept întins, ca să ne arate drumul. Era mort. Avea ochii închişi, gura încleştată. Era un soldat rus mort. Îi spunem poliţia tăcută. Ach so! Apoi am adăugat cu un aer indiferent: Când îi aduceţi în acest loc sunt vii sau morţi? Uitaţi-vă aici. Schultz îmi arătă un grăunte de sânge, un grăunte de gheaţă roşie pe tâmpla mortului.